|
|
|
Spaghetti fumminati
‘Dda notti mê ziu Arturu, ora bonàrma, chi ‘nta mê casa si facìa vacànza, omu stracanusciùtu pi la panza, non ricittàva e non truvàva carma.
Avìa manciàtu bròcculi ‘ffuàti, ‘na cutulètta fritta ch’i patàti, dû ova duri pi sapùri ‘i bucca e frutta sicca, prima mi si cucca.
Cu tuttu ‘u camiciùni e ‘a papalìna desi la sbìgghia: -Tutti ‘nta cucìna; mittèmu supra ô focu ‘na pignàta annunca non mi passa ‘sta nuttàta -.
dissi mê matri un pocu scuncirtàta - Non ti nni ‘ncaricàri mê cugnàta, ti fazzu ‘na sassìtta fumminàta -.
Pigghiàu ‘na patiddùzza e un pocu d’ògghiu e sminuzzàu dû spicchicèddi d’àgghiu: - Videmu a cû mi dici non nni vògghiu; cchiù picca semu e cchiù mi veni mègghiu! -
Ma manu manu chi ‘dd’àgghiu si friìa e ‘a casa si ‘mbrumàva di ‘dd’essenza, ‘u sonnu ci passàva a cû nn’avìa e ognùnu discurrìa cu la sô panza.
Comu si chistu ancòra fussi picca, comu s’u turcimentu non bastàva, e non fu cosa di ‘nguantàri ‘a bava.
Cchiù fumminàtu mê patri ci’arristàu, studdùtu di ‘n’amùri a prima vista. Ma mai ‘nta vita mei mi capitàu ‘na negatìva a ‘stu piàttu ‘i pasta.
Piattu pill’amìci a menzanotti, piattu pi cunchiùdiri ‘na festa; o sunnu ranni o sunnu giuvanotti, ‘nta la pignàta pasta non nni resta.
Walter Ignazio Preitano
|